Gabriel Garcia Marquez – Cronica unei morti anuntate

 

„l-au omorat pe Santiago Nasar!” apare undeva pe la jumatatea cartii. ca respectivul a fost ucis aflam din prima pagina. ca nu plouase in dimineata aceea face subiectul intregii carti.

cartea este cum bine spune titlul, o cronica. un om din satul naratorului a fost ucis in urma cu 27 de ani. toate detaliile posibile si imposibile ne sunt revelate de-abia acum, prin marturiile din trecut si din prezent adunate de narator.

santiago nasar i-a fost prieten si tovaras de chefuri si aventuri. si desi scrisa obiectiv, cartea nu scapa prilejul de a-i face un portret cat se poate de real omului. il aflam bogat, maur, logodit, avand la activ o poveste de dragoste cu proprietara bordelului din sat si cu o vasta experienta in a fi primul iubit al fecioarelor de la ferma sa. stim despre el ca visa tot timpul copaci si ca il amuza sa calculeze cam cat poate costa o nunta. un om ca oricare altul, indicat de o sotie repudiata in chiar noaptea nuntii ca fiind cel care o lasase mai putin virgina.

cartea nu are personaje negative. nu exista rau aici, decat poate raul comun. desi nici pe aceasta nu o cred. fratii sotiei repudiate au datoria de onoare de a-l omora pe cel care a intinat numele familiei. dar nu sunt de condamnat. pablo si pedro vicario sunt doi oameni care ar face orice altceva decat sa il ucida pe santiago nasar. onoarea, cum altfel decat publica, ii obliga la crima. dar o noapte intreaga ei spun intregului sat ce au de gand. un strigat de ajutor in speranta ca cineva ii va opri poate.

din clipa in care deschizi „cronica unei morti anuntate” stii ca ai de a face cu un text de gabriel garcia marquez. este lumea lui, acel macondo descris la nesfarsit. o societate scoasa din timp care i-a adus faima de realist magic. este societatea mica in care proprietare de bordel si mame care isi educa fetele pentru a deveni sotii se integreaza perfect. este societatea pe care episcopul venit de pe mare nu se va opri niciodata sa o vada, ci doar o va binecuvanta de pe vapor, in timp ce matelotii incarca darurile inchinate de sateni bisericii.

societatea in care toata lumea cunoaste pe toata lumea si in care un strain bogat si plin de farmec poate poposi intr-o zi pentru a-si alege sotie. societatea in care te astepti ca sotia sa fie virgina dar in care isi gasesc locul si femeile care stiu ce trucuri sa foloseasca pentru a amagi pe sot. un sat populat cu arabi, metisi, indieni si europeni, cu bogati si saraci, cu familii pline de copii, cu laptarie, si orbi, cu un medic, cu un preot, cu femei pricepute in descifrarea viselor.

o societate care ar prefera ca santiago nasar sa nu moara. dar daca se intampla, viata va merge inainte, lucru de neimpiedicat ca si mareea. cu siguranta ca toti satenii i-ar fi impiedicat pe fratii vicario sa comita crima, daca nu ar fi avut altceva de facut. primarul insusi se ducea sa-i impiedice, dar in drumul sau s-a oprit la club ca sa faca rezervari la jocul de domino din seara aceea. cele doua actiuni se afla situate la nivel egal pe scala valorilor. si totusi, in dimineata aceea nu plouase. toata lumea stia ca santiago nasar era ca si mort, si totusi, parerile sunt impartite cand vine vorba de starea vremii in ziua aceea de februarie.

naratorul se foloseste de amintirile oamenilor. il intereseaza crima la fel de mult cum il intereseaza sa ofere suficiente date despre fiecare personaj cat sa iti faci o parere clara. prea greu nici nu are cum sa fie, dat fiind faptul ca satul numara o mana de oameni. fiecare este ruda cuiva, fiecare are o meserie si un rol. despre santiago s-a mai vorbit. tatal sau este mort demult, dar tot stim de el ca a fost amantul bucataresei care acum incearca sa-l impiedice pe santiago sa faca la fel cu divina flor, fata ei. si cum altfel sa scrii o cronica daca nu mentionand ca un glont iesit accidental din pusca tatalui lui santiago pe cand acesta era copil facuse praf un sfant de ghips in marime naturala de pe altarul bisericii.

stim varsta inaintata a sotului laptaresei, aflam ca logodnica unuia dintre fratii criminali l-ar dispretui pe acesta daca nu ar spala onoarea surorii sale. stim cine a incercat sa il salveze pe santiago nasar si cine nu. aflam ca surorile lui bayardo san roman, sotul inselat, aratasera minunat la nunta. ba aflam ca fratii Vicario nu au fost condamnati. si ca sotul s-a intors, culmea, douazeci de ani mai tarziu la sotie.

multi sunt criticii care au spus ca este destul de plictisitor sa citesti acelasi lucru de zeci de ori. pentru ca marquez se intoarce asupra fiecarui detaliu din dimineata crimei. aceeasi reconstituire de zeci de ori cu cate un nou detaliu de fiecare data. eu as zice ca aici sta mare parte din arta cartii. moartea lui santiago este anuntata, si fiecare reluare face de fapt portretul societatii. macondo, oameni buni, eticheta marqueziana, tema recurenta si marea obsesie a unui scriitor pe masura de mare. aici stau amprentele cartii. si din repetitia perpetua care pare a fi „cronica unei morti anuntate” veti ramane cu cateva imagini ca sa nu ziceti ca nu ati trecut prin marquez, vezi autopsia cadavrului si mirosul impregnat in fiinta fratilor vicario.

si totusi, totul pare sa indice ca in dimineata aceea nu plouase…

comentariu literer 😀 http://www.dbrom.ro/articles.html?secid=7&artid=44

SHARING IS CARING

Capitolul 3 Capitolul 4 Capitolul 5 Capitolul 1 Capitolul 2

 

Gabriel Garcia Marquez – A trai pentru a-ti povesti viata

Pentru ca o carte de memorii sa inglobeze mai mult decat suma partilor vietii autorului este necesar un suflet de artist. Un artist ca Marquez, pentru care cel mai important lucru este insusi procesul de creatie, are darul de a transforma o carte de memorii intr-o lucrare euforica a insusirilor, sentimentelor si trairilor care l-au condus pe calea de a deveni un adevarat artist.

Gabriel Garcia Marquez foloseste in acest prim volum de memorii notiunea de memorie amintita. Aceasta trece evenimentele traite prin sufletul scriitorului ca printr-un polizor, pentru a le evoca sub semnul povestirii. Stilul ales recreeaza in acest volum momentele din primii ani ai vietii pana in perioada tineretii care i-au ajutat sa descopere si sa-si defineasca vocatia creatoare.

Vivir para contarla este mai mult decat o relatare de evenimente si amintiri aranjate intr-o carte. Marquez afirma inca prin motto-ul de la inceput ca viata nu este cea pe care ai trait-o, ci este aceea pe care iti amintesti ca ai trait-o. Timpul are darul de a deforma realitatea, care preia o aura mitica o data ce este văzuta prin ceata anilor. Astfel, autorul oscileaza in fluxul rememorarii, facand amestecuri intre amintiri diferite, ceea ce și da lucrării stilul ei special.

De-a lungul acestui volum, artistul ne conduce prin universul unei copilării emoționante, dezvăluind geneza si simbolurile din cateva dintre cele mai importante lucrări ale sale, precum Un veac de singurătate sau Dragostea în vremea holerei.

Stilul inconfundabil si spiritul creator al artistului se transpun in paginile memoriilor pentru a defini pe scriitor: „vocația artistica, cea mai misterioasa dintre toate, căreia ii consacri viata întreaga fără sa aștepți nimic de la ea”.

Acest volum nu este destinat doar celor care indragesc scrierile lui Marquez. De la cititorul boem care doreste sa vada o piesa de viata pana la cel care vrea sa afle ce anume definește un scriitor,Vivir para contarla nu va dezamagi.

Acest recenzor a fost plăcut surprins de motivele trăite care se regăsesc ulterior in operele artistului, si profund miscat de drumul parcurs pana acolo. In ciuda faptului ca aceasta carte a fost deja recenzata pe site de către Laura undeva aici, m-am incapatanat sa profit de oamenii amabili de pe Bookblog si sa fac sa mai apară încă o data, pentru ca nu e suficient din si despre Marquez pe internet (am cautat eu).

Reviewer: Alin Gogan http://www.bookblog.ro/biografii-si-memorii/a-trai-pentru-a-ti-povesti-viata-2/

http://adevarul.ro/cultura/carti/gabriel-garcia-marquez-scriitor-a-trait-a-si-povesti-viata-1_5351565b0d133766a8e73896/index.html

 

SHARING IS CARING

1. Memorii 2. Memorii2 3. Memorii 0. Prefata

Franz Kafka

Franz Kafka (n. 3 iulie 1883, Praga – d. 3 iunie 1924, Viena) a fost un scriitor evreu de limbă germană, originar din Praga. Reprezentant remarcabil al prozei moderne, a exercitat o influență covârșitoare asupra literaturii postbelice. Cu mesaje adesea codificate în parabole ce pot genera multiple interpretări, operele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, caracteristică expresionismului și suprarealismului. Narațiunea evoluează de multe ori labirintic și fragmentar, iar temele abordate sunt alienarea, brutalitatea fizică și psihologică, conflictul oedipal dintre tată și fiu, complexitatea absurdă a birocrației și imposibilitatea omului de a înțelege sensul propiei existențe. Printre cele mai importante creații kafkiene se numără romanele Procesul, Castelul și America, nuvela Metamorfoza sau povestirile Verdictul, Colonia penitenciară, Un artist al foamei, Un medic de țară și Marele zid chinezesc.

Franz Kafka s-a născut în Praga, capitala Regatului Boemiei în timpul Imperiului Austro-Ungar, într-o familie de evrei așkenazi, fiu al comerciantului Hermann Kafka și al Juliei Kafka (Löwy). Limba lui maternă, în care a și scris mai târziu, a fost germana, vorbită nativ în acea vreme de mai puțin de o cincime din populația orașului. Kafka a mai învățat de-a lungul vieții ceha, franceza, italiana și ebraica. După absolvirea liceului german, a studiat dreptul, și-a luat doctoratul, a lucrat un an la tribunalul din orașul natal, apoi la o întreprindere italiană și în final ca avocat la compania de asigurări Allgemeinen Unfallversicherungsanstalt für das Königreich Böhmen (1908-1922). A părăsit rareori Praga, a călătorit înItalia, Germania, Franța și Elveția și a vizitat orașul Arad. A frecventat până către sfârșitul vieții un „cerc strâmt” de literați praghezi. Cei mai apropiați prieteni i-au fost sora sa Ottla, scriitorul Max Brod și actorul evreu Ițhak Löwy.

În 1909, Kafka a debutat literar cu o colecție de opt schițe (Contemplare), publicate în revista literară Hyperion din München. A întreținut, între 1912 și 1917, o corespondență asiduă cu Felice Bauer, cea care i-a fost de două ori logodnică, iar apoi, începând cu 1920, a corespondat cu Milena Jesenská, o cunoscută scriitoare cehă, care i-a tradus în cehește câteva povestiri. În ciuda numeroaselor sale iubiri și pentru a se dedica scrisului, Kafka a rămas toată viața celibatar, la fel ca multe din personajele sale. A avut o fire hipersensibilă și a suferit din cauza anxietății sociale, a insomniei, ipohondriei și depresiei. A fost un iubitor al naturii și al activităților în aer liber, iar interesul său pentru cultura evreilor răsăriteni a început să se manifeste în 1911, când a descoperit teatrul idiș. Către sfârșitul vieții a îmbrățișat și unele idei sioniste.

Primele simptome ale tuberculozei lui Kafka au apărut în 1917, dar el a refuzat să se trateze într-un sanatoriu. Starea sănătății i s-a agravat și, începând cu 1922, nu a mai putut lucra. În ultimele luni ale vieții, a fost internat în sanatoriul din Kierling, lângă Viena. A murit la 3 iunie 1924 în brațele prietenului său, doctorul Robert Klopstock, și ale ultimei sale iubite, Dora Diamant. Post-mortem, opera sa literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de Max Brod, prietenul și legatarul său testamentar, cel care a refuzat să ducă la îndeplinire rugămintea lui Kafka de a arde manuscrisele^[1].

Franz Kafka a influențat scriitori precum Jorge Luis Borges, Albert Camus, Jean-Paul Sartre sau Gabriel García Márquez. Publicul german l-a descoperit abia după episodul nazist, iar Cehia după relaxarea cenzurii comuniste din anii 60. În multe limbi, cuvântul „kafkian” a ajuns să descrie o situație absurdă, coșmarescă și suprarealistă.

Opera literară

Concepția de viață a lui Franz Kafka, dominată de angst, de sentimentul înstrăinării și de spasmele nevrotice ale conștiinței, este una specifică modernismului. Expresia literară pe care scriitorul a dat-o acestor trăiri, deși asociată adesea unor mișcări ca expresionismul și suprarealismul, rămâne una emblematică și complet originală. Proza kafkiană se desfășoară într-o atmosferă halucinantă, grotescă, impregnată de anxietate, în care personajele principale devin victime ale unui monstruos aparat birocratic (Procesul, America, Colonia penitenciară), nu reușesc să descifreze sensul propriei existențe civice (Castelul, Marele zid chinezesc, Un medic de țară, În fața legii) sau asistă neputincioase la dezintegrarea relațiilor interumane (Metamorfoza, Verdictul). Impresia de coșmar și tensiune dramatică este sugerată de invazia absurdului în lumea logicului, abundența fantasticului, a paradoxurilor și a răsturnărilor de situație, precum și de perspectiva naratorului impersonal unită indisolubil de cea a eroului-victimă. Forma predilectă este parabola, o poveste în spatele căreia autorul ascunde niște adevăruri ce trebuie decodificate. Kafka folosește frecventironia și satira pentru a înfiera idealurile mărunte ale unei societăți burgheze care nu își conștientizează propria absurditate. Sentimentul creat cititorului este unul tragicomic, iar mesajul, încifrat și inaccesibil, poate genera multiple interpretări.

Încadrarea și influențele moderne ale operei

Originalitatea operei kafkiene nu poate fi circumscrisă cu ușurință unui anumit curent literar sau filozofic. Kafka a fost, în mod evident, un exponent al modernismului, fiind influențat de unii gânditori moderni din secolul al XIX-lea ca Nietzsche, Kierkegaard, Freud, Marx sau Darwin. Se apropie de Nietzsche prin estetica tragicului, reinventarea parabolei, precum și prin demolarea și reanalizarea perpetuă a valorilor universale (libertatea, justiția, familia, statul etc.) Conform lui Frederick Karl, eroii lui Kafka se identifică cu interpretarea dionisiacă a lui Hamlet formulată de Nietzsche înNașterea tragediei: ei au pătruns într-o formă de cunoaștere superioară, care îi condamnă însă la inacțiune, pentru că « acțiunea aparține unei existențe în care suntem înfășurați de vălurile iluziei ». Kierkegaard, un filozof pe care Kafka l-a iubit și detestat în egală măsură, îl impresionează mai ales prin iraționalism, « puterea terminologiei » sau religiozitatea radicală. La nivelul operei, reinterpretarea mitului lui Avram din Frică și cutremur l-a influențat pe Kafka să așeze mituri clasice (Turnul Babel, Alexandru cel Mare, Don Quijote, Ulise și sirenele,Prometeu, Poseidon) într-o lumină nouă. De asemenea, în relația cu Felice Bauer, scriitorul s-a regăsit mult în povestea tulburătoare de iubire dintre Søren Kierkegaard și Regine Olsen. De la Freud, cea mai importantă influență au exercitat-o psihologia conflictelor oedipale sau teoriile despre subconștient, super-ego, refulări și vise. Marx se face simțit mai ales în America, condamnarea capitalismului sau temele exploatării și ale alienării sociale intrând cu siguranță în exegeza acestui roman. Darwin se manifestă mult mai imprecis în opera kafkiană, dar influența lui nu este neglijabilă: în O dare de seamă către o Academie o maimuță se transformă în om, în timp ce în Metamorfoza avem un alt tip de « evoluție » către o nouă formă de existență. În domeniul literaturii, Kafka s-a considerat « rudă de sânge » cu patru scriitori, Dostoievski, Flaubert, Kleist șiGrillparzer. Dintre aceștia, primii doi sunt niște precursori de prim rang ai romanului modern, în timp ce al treilea este considerat creatorul nuvelei germane moderne. De la Dostoievski, influențele principale sunt criza existențială și interesul pentru gotic și catastrofal. Flaubert s-a manifestat în special prin tehnica narativă (de exemplu, stilul indirect liber care îi aparține, în mare măsură). « Când eram copil, visam să citesc Educația sentimentală în întregime, cu voce tare, bineînțeles în franceză, într-o sală imensă, plină de oameni, iar pereții să răsune de ecoul cuvintelor mele. » își amintește Kafka într-una din scrisorile către Felice.

În cadrul amplei mișcări a modernismului, Kafka este identificat adesea cu două mari curente, expresionismul și suprarealismul. Fiecare din cele două încadrări este aproximativă și, strict vorbind, greșită. Expresionismul i se aseamănă prin deformarea realității în jurul unei perspective narative subiective și prin stranietatea coșmarescă a unei lumi decadente și industrializate. Cu toate acestea, Kafka a fost un critic înverșunat al mișcării expresioniste, iar limbajul său distant și neornamentat diferă vizibil de patosul sentimental și emfaza verbală a reprezentanților curentului. Într-o scrisoare către Felice, Kafka se arată deranjat de « convulsiile aleatorii ale minții » din opera Elsei Lasker-Schüler, iar cu alte ocazii se pronunță împotriva poeziei lui Johannes R. Becher, pe care o consideră zgomotoasă, haotică și inaccesibilă. De cealaltă parte, a-l numi pe Kafka suprarealist însemnă a comite un ușor anacronism, având în vedere că Manifestul suprarealismului al lui André Breton a fost publicat abia în 1924, anul morții scriitorului evreu. Afinitățile lui Kafka cu această a doua mișcare sunt eliminarea barierei dintre vis (fantastic) și realitate, precum și accentul pus pe lumea subconștientului. O altă trăsătură importantă, încurajarea scrisului « automat », spontan, poate fi comparată cu maniera în care Kafka a scris Verdictul, în doar opt ore.

În ciuda tuturor acestor influențe și posibile afilieri artistice, trebuie spus că Franz Kafka a anticipat mai mult decât a imitat. Datorită abilității sale de a prezenta elemente fantastice ca pe niște evenimente din viața cotidiană, el a devenit unul din premergătorii realismului magic. De asemenea, conform criticului egiptean Ihab Hassan, opera lui Kafka are, în pofida decalajului temporal, toate trăsăturile prozei postmoderne. Traseul firesc, dar îndelungat, de la modernism la postmodernism, cu tot ceea ce presupune – substituirea ierarhiei cu anarhia, a creației cu deconstrucția, a interpretării critice cu sfidarea oricărei interpretări, a narațiunii cu anti-narațiunea sau a metaforei cu metonimia – a fost parcurs astfel de Kafka dintr-un singur salt. Gilles Deleuze și Felix Guattari îl încadrează pe scriitorul evreu într-o « literatură minoră », adică o literatură a minorității, care se definește prin caracterul politic, subversiv, centrifug și care încearcă în mod constant să arunce în aer valorile culturale ale majorității.

Stilul, temele și personajele

Conform lui Dieter Hasselblatt (citat de Stanley Corngold) proza lui Kafka este « inițiofugă, nu finală » în sensul că, aflându-se într-o perpetuă fugă de situația inițială, nu își propune să se încheie cu o concluzie. Într-adevăr, multe din operele kafkiene au rămas fără final sau sunt neterminate. La 16 octombrie 1921, Kafka își deplânge lipsa de angajament literar și conștientizează cu durere « suferința că trebuie mereu să începi, că ți-ai pierdut iluziile că ceva anume ar fi mai mult decât un început, sau măcar un început ». Incipitul kafkian poartă de multe ori centrul de greutate al întregii opere. În Metamorfoza și Procesul încă din prima frază cititorul este confruntat, fără formalitățile unei expozițiuni, cu șocantul conflict central. In medias res începe și Colonia penitenciară, introducând mașinăria-suprapersonaj prin cuvintele de o emoție cu greu stăvilită ale Ofițerului, « Este un aparat deosebit ». La fel și Vizuina: « Am construit vizuina și pare să fie o izbândă. » Unii critici au observat că, într-un anumit sens, personajele lui Kafka mor încă de la începutul operei, deoarece, așa cum formulează Maurice Blanchot, Kafka însuși « se simte deja mort, acest lucru îi este un dat, așa cum exilul îi este un dat ». Restul capitolelor sunt așadar variațiuni ale temei inițiale sau simple adnotări la aceasta. Din momentul declanșării, subiectul operei evoluează întortocheat și eratic, la fel ca existența fantomatică a vânătorului Gracchus.

Limbajul

Limbajul prozei kafkiene este sec, steril și amintește de stilul birocratic. Lingvistul ceh Pavel Trost îl consideră un produs al germanei pragheze din acea epocă, care se remarca pentru penuria excepțională de expresii figurate și colocviale. George Steiner vorbește chiar despre o « abstinență » a lui Kafka de la orice formă de exces verbal; « transparența » discursului se manifestă prin evitarea unor figuri de stil care l-ar putea ambiguiza (metafore, comparații, epitete etc.). Ei i se adaugă sentimentul de alienare și inadecvare pe care limba germană, ca limbă a unei culturi străine, i-a inspirat-o scriitorului. Kafka era de asemenea și un perfecționist exigent: o demonstrează nemulțumirea constantă cu propriile creații, precum și alter ego-uri ca artistul foamei, Josephine sau trapezistul din Prima durere. Frazele lui Kafka au fost, cu siguranță, șlefuite și pregătite cu atenție de o minte minuțioasă, astfel încât claritatea exprimării să fie maximă. Hannah Arendt numește opera lui Kafka « cea mai pură proză germană a secolului ». Peter Gay observă că tehnica migăloasă a detaliului din Metamorfoza sau Colonia penitenciarăpotențează efectul zguduitor al ororilor descrise. Camus nu se arată încântat de acest stil, pe care îl consideră, cel puțin în comparație cu proza lui Melville, « separat de trup și de natură » Ceea ce frapează în special la Kafka însă este modul prin care naratorul încearcă, cu instrumentul lucidității, să discearnă tenebrele insondabile ale absurdului. În mod paradoxal, deși limbajul operei kafkiene este cât se poate de limpede, mesajele transmise de el sunt, prin însăși natura lor, fie greu de descifrat (e.g. În fața legii), fie transcend orice interpretare (e.g. Odradek înGrijile tatălui de familie). Theodor W. Adorno evidențiază astfel contrastul dintre « principiul literalității » și caracterul abscons al mesajului:

„[La Kafka] fiecare frază are înțeles literal și fiecare semnifică [ceva ascuns] […] Fiecare frază cere: interpretează-mă, dar niciuna nu ne permite să o facem.”

—Theodor W. Adorno, Prisme

De sub imperiul acestei rigidități lingvistice ies, bineînțeles, scrisorile intime și jurnalul, unde folosirea figurilor de stil nu contituie o raritate. După cum s-a văzut, Milena este asemuită unei flăcări sau unui cuțit care schingiuiește, iar povestirea Verdictul « s-a ivit ca printr-o naștere adevărată, năclăită de murdărie și slină ». Lui Kafka nu îi era necunoscut așadar nici registrul sentimental.

Naratorul

În opere kafkiene ca Verdictul, Metamorfoza și cele trei mari romane, naratorul este unul impersonal, subiectiv și neomniscient, relatând întâmplările la persoana a treia, strict din perspectiva protagonistului (perspectiva unidirecțională sau einsinnige Perspektive). Astfel, naratorul are doar o viziune limitată asupra lumii și nu una de ansamblu. El nu are acces decât la gândurile personajului principal, iar intențiile celorlalte personaje rămân un mister sau nu pot fi decât intuite. Optica naratorului se confundă în permanență cu cea a lui Josef K., Gregor Samsa sau Georg Bendemann, excepții notabile făcând doar situații ca următoarele: după moartea lui Samsa, familia este prezentată încercând să-și refacă viața în lipsa acestuia, iar în Verdictul, ultima propoziție (« În clipa asta pe pod era un trafic cu adevărat interminabil. ») se detașează brusc de imaginea suicidului lui Bendemann. Kafka utilizează frecvent tehnica flaubertiană a stilului indirect liber, prin care comentarii ale naratorului par de fapt emise de protagonist. Următoarele exemple sunt evidențiate cu caractere cursive:

• „Era șase și jumătate, iar limbile ceasului mergeau liniștit înainte […]. Să nu fi sunat oare deșteptătorul? Se vedea bine din pat că fusese potrivit cum trebuie pentru ora patru; cu siguranță că și sunase. Dar cum a putut oare să doarmă fără să­-l audă, că doar când sună mișcă până și mobilele din loc!” (Metamorfoza, traducere de Mihai Isbășescu)
• „Acolo, sus, cele două jumătăți ale unei ferestre se deschiseră pe neașteptate, ca o lumină care țâșnește în întuneric; un om — atât de subțire și de șters la distanța și la înălțimea aceea — se plecă brusc în afară, aruncându-și brațele înainte. Cine putea să fie? Un prieten? Un suflet bun? Un om care participa la nenorocirea lui? Cineva care voia să-l ajute? Era unul singur? Erau toți? Mai exista acolo un ajutor? Existau obiecții care nu fuseseră încă ridicate? Firește că da.” (Procesul, traducere de Gellu Naum)
• „Castelul, ale cărui contururi începeau să se estompeze, era cuprins de liniște, ca totdeauna; K. nu zărise până acum nici cea mai mică urmă de viață acolo, poate că nici nu era cu putință să distingi ceva din depărtarea asta, și totuși ochii erau dornici să vadă, și suportau cu greu această liniște.” (Castelul, traducere de Mariana Sora)

Stilul indirect liber, numit în germană și « vorbire trăită » (erlebte Rede) pentru a fi pus în contrast cu vorbirea directă sau indirectă (direkte/indirekte Rede), este o trăsătură principală a prozei kafkiene. Cele mai evidente semne ale prezenței acestei tehnici literare sunt întrebările retorice și cuvintele care exprimă probabilitatea (vielleicht, wahrscheinlich) sau deducția logică (sollte, sicherlich).

Nu toate lucrările lui Kafka sunt relatate însă la persoana a treia. Povestirile Descrierea unei lupte și Un medic de țară au fiecare un narator-personaj, a cărui imaginație deformează arbitrar realitatea. În aceste două opere de altfel, suprarealismul lui Kafka se manifestă cel mai haotic.

Dialogul

Dialogul are o importanță centrală în proza kafkiană, fiind unul din principalele mijloace prin care protagoniștii pot încerca să deslușească situația absurdă căreia i-au căzut victimă. Tragediile lor se datorează, printre altele, și eșecurilor comunicării, deoarece cuvintele sunt o modalitate imperfectă și imprecisă de transmitere a mesajului. În Colonia penitenciară, dialogul dintre Ofițer și Explorator capătă o altă funcție, cea a unei bătălii între două sisteme diferite de valori, autoritarismul brutal și umanitarismul.

Localizarea

Vânătorul Gracchus și America sunt singurele lucrări de ficțiune ale lui Kafka care beneficiază de o localizare precisă: orașul italian Riva, care se afla în acea perioadă sub dominație austro-ungară, respectiv New York și împrejurimile acestuia. Alte orașe notabile din opera kafkiană suntPeking în Marele zid chinezesc și Sankt Petersburg în Verdictul, menționate însă nu pentru o mai bună localizare, ci dimpotrivă pentru a crea senzația unei mai mari înstrăinări. Peking este sediul îndepărtatului și abstractului palat imperial, iar Petersburgul este orașul disperării, hăul fără fund în care se avântă prietenul lui Georg Bendemann.

În general, locul acțiunii nu este specificat, ceea ce oferă operelor lui Kafka o mai mare universalitate. Se pot intui însă, în linii mari, regiunile geografice pe care unele lucrări le revendică: Europa Centrală (Procesul, Castelul), America de Nord (America), Orientul Mijlociu (Șacalii și arabii),Orientul Îndepărtat (Marele zid chinezesc), Guiana franceză (Colonia penitenciară). Lucrările kafkiene par astfel să îmbrățișeze întreg mapamondul.

Temele

Multe opere kafkiene se află tematic sub triada lege-vinovăție-pedeapsă. Legea, imperativă, dar incognoscibilă, arbitrară și absurdă (ca în Procesul și Castelul) este forma predilectă prin care mitologia obsedantă a tatălui se manifestă în imaginarul lui Franz Kafka. Vinovăția personajelor nu este mereu evidentă, ci fie se „subînțelege” (Procesul, Metamorfoza), fie este indusă printr-un proces de culpabilizare (Verdictul). Pedeapsa este mereu exagerată și inevitabilă. O subtemă ce derivă de aici este relația complicată dintre tată și fiu. Kafka voia să includă trei lucrări antume care tratează această problemă (Fochistul, Metamorfoza și Verdictul) într-un volum intitulat Fiii (Die Söhne), pentru că « între ele există o legătură vizibilă, dar și una secretă ». Metamorfoza și Verdictul, cel puțin, se apropie prin vehemența cu care tații își cer înapoi statutul de capi ai familiei, neadmițând să fie înlocuiți în acest rol de către fii. În centrul conflictelor dintre generații stau așadar echilibrele de putere, transferurile de autoritate. O altă temă importantă este alienarea, manifestată prin izolarea fizică și emoțională (Metamorfoza) sau îndepărtarea omului de propriul temei (Castelul, Marele zid chinezesc). În Un artist al foamei, Kafka se întreabă care este condiția artistului într-o societate modernă și dacă mai poate exista artă fără public. Vizuina are în prim-plan teroarea perpetuă, paranoia, angoasa, iar Vânătorul Gracchus prezintă, ca și Castelul, o existență futilă. O temă aproape omniprezentă este birocrația, care însumează multe din problemele înșirate mai sus: alienare, futilitate, teroare, autoritate, culpabilizare și lege arbitrară.

Personajele

Majoritatea personajelor principale ale lui Kafka sunt bărbați care trăiesc în celibat. În fragmentul Nefericirea burlacului, Kafka detaliază ce înseamnă o astfel de existență neîmplinită, condamnată ratării:

„Pare atât de groaznic să rămâi celibatar, să devii om bătrân, apărându-ți cu greu demnitatea, în timp ce îi implori pe alții să te invite la cină, să fii bolnav în colțul patului tău, săptămâni întregi să îți privești camera goală, să îți iei la revedere tot timpul de la ușă, fără să te presezi pe scări de trupul soției tale, camera ta să conducă doar spre uși laterale, unde locuiesc oameni străini […]”

—Franz Kafka, Nefericirea burlacului

Câțiva protagoniști reflectă, mai mult sau mai puțin, condiția artistului: neputincioasă (Un doctor de țară), parazitară (Metamorfoza), perfecționistă (Prima durere), capabilă de sacrificiul suprem (Un artist al foamei), dirijată de o forță viscerală să creeze (Vizuina). Multe personaje ale lui Kafka își definesc identitatea prin funcția pe care o ocupă. În Colonia penitenciară, Marele zid chinezesc, Prima durere sau Un artist al foamei, numele este complet anihilat de importanța unor titulaturi ca Exploratorul, Ofițerul, Soldatul, Împăratul, Mesagerul, Trapezistul, Impresarul și Artistul foamei. Poate din acest motiv, eroul romanului Castelul se zbate cu atâta îndârjire să dobândească statutul de „Arpentor” (Landvermesser): este o luptă a propriei identități. Spre sfârșitul romanului, când cei doi secundanți sunt concediați de K., ei confirmă tragedia omului privat de orice funcție: îmbătrânesc, își pierd veselia, aproape nu mai sunt recunoscuți de vechiul lor șef și distrug, despărțindu-se unul de celălalt, unitatea cuplului comic care i-a consacrat. Fără un temei în lume, omul devine Condamnatul (der Verurteilte) ca în Colonia penitenciară sau Parazitul(Ungeziefer) ca în Metamorfoza.

Rolul personajelor feminine în proza kafkiană este unul disputat. Karl-Bernhard Bödeker remarcă antifeminismul lui Kafka, faptul că femeile nu pot acționa ca agenți ai redempțiunii și îi distrag pe protagoniști în complexe labirinturi sentimentale. Alți critici le consideră, dimpotrivă, căi de acces spre transcendent (Deleuze/Guattari, Politzer) sau alter ego-uri ale scriitorului (Erich Heller). Această dualitate, capcană și sprijin, nu este singurul paradox feminin. Femei precum domnișoara Brüstner din Procesul se lasă seduse cu un amestec de neîmpotrivire și ostilitate, în timp ce Frieda din Castelul este manipulată de K., dar manipulează la rându-i. Brunelda și Gardena sunt două femei care reușesc să subjuge lumea bărbaților, dar în Castelul, toate personajele feminine se definesc prin relația pe care o au cu bărbații de la Castel. De aceea, Amalia, care refuză avansurile unui funcționar al Castelului, este ostracizată de întreaga comunitate.

Categorii estetice și tehnici literare

Absurdul

Multe din personajele principale ale lui Kafka percep absurdul ca pe o forță amenințătoare care le invadează intimitatea și le distruge existența monotonă, dar oarecum fericită, de până atunci. Georg Bendemann, Gregor Samsa și Josef K., de exemplu, se confruntă subit cu o lume ce încalcă norme logice pe care le credeau inviolabile. Vrând să deslușească această lume cu propria rațiune, ei nu fac decât să ostilizeze și mai mult forțele haosului, devenind, într-un crescendo de neoprit, obiectul batjocurii, al umilinței, violenței sau stigmatizării. Destinele lor tragice se termină inevitabil prin moarte (suicid în cazul lui Bendemann sau omor în cazurile lui Samsa și Josef K.). Ca trăsături ale absurdului lui Kafka, se pot aminti mai ales incomprehensibilulul, derizoriul și paradoxul.

• Caracterul incomprehensibil pornește de la ideea că absurdul este și el guvernat de anumite legi, dar ele par stranii doar pentru că sunt necunoscute spectatorului. Cele mai importante exemple se găsesc în Procesul și Castelul. Lui Josef K. nu i se comunică nici măcar pentru ce a fost acuzat, care este natura vinii sale, în timp ce K. eșuează mereu în eforturile de a înțelege legile Castelului.
• Derizoriul este forța centrifugă a absurdului care condamnă orice acțiune a protagoniștilor la disipare și irelevanță. La fel ca mesagerul împăratului chinez care se pierde în culoarele infinite ale palatului în O solie imperială, universul lui Kafka nu converge spre semnificație, ci se îndepărtează de ea și sfârșește în haos. Alte manifestări ale derizoriului sunt modalitățile stranii prin care un subiect de o importanță centrală este deturnat de niște evenimente marginale: în Procesul o spălătoreasă distrage (spre indignarea lui Josef K.) atenția întregii săli de judecată cu jocurile ei amoroase, iar în Un medic de țară un cor de școală devine autoritate medicală în cazul copilului bolnav.
• Paradoxul are mai multe fațete. Cea mai importantă este răsturnarea raporturilor dintre personaje (inversarea rolurilor): cei slabi devin dintr-odată puternici și invers. De exemplu, în Verdictul, tatăl lui Bendemann se transformă paradoxal dintr-un bătrân neputincios într-o instanță morală infailibilă, substituind autoritatea care i-ar fi revenit de drept fiului. În America inocentul Karl Rossmann se erijează, la cei doar șaisprezece ani ai săi, într-un apărător al cauzei fochistului împotriva exploatatorului acestuia, Șubal. În Castelul autoritara birtășiță și soțul ei, Hans, par să fi inversat în mod tacit rolurile de gen, iar în Metamorfoza, într-un mod similar, Samsa se demasculinizează când își pierde statutul de susținător financiar al familiei. Caracterul acesta instabil al puterii/autorității, care poate fi pierdută în orice moment printr-o răsturnare neașteptată a raporturilor, este o sursă importantă a anxietății sociale din opera lui Kafka. Alte impresii paradoxale sunt declanșate de obiecte care nu se prezintă conform așteptării (în Procesul, tribunalul se află într-o cameră mică, imbâcsită din podul unui imobil) sau care nu îndeplinesc funcțiile pentru care au fost create (în Castelul, telefonul nu servește comunicării, ci este agentul unor mesaje contradictorii sau emite zumzete și voci indiscernabile).

Tzvetan Todorov afirmă în Introducere în lumea fantastică că la Kafka « fantasticul reprezintă […] regula nu excepția ».  Sartre consideră în eseul « Aminadab » sau fantasticul considerat ca limbaj (« Aminadab » ou du fantastique considéré comme un langage) că în centrul mitologiei autorilor Blanchot și Kafka se situează omul, « dar nu omul religiilor și al spiritualităților, implicat doar până la jumătate în această lume, ci omul-dat, omul-natură, omul-societate, cel care își scoate pălăria când trece un dric, cel care se bărbierește la fereastră sau se așează în genunchi în biserică, cel care merge în cadență în spatele unui drapel. » Distorsiunile fantastice ale realității se suprapun astfel peste descrierile mereu atente ale vieții burgheze, aparent banale, descrieri pentru care Kafka aplică tehnica mimesisului, adică reprezentarea fidelă de tip realist. Contrastul dintre fantastic și mimesis potențează efectul absurd al operei.

Comicul și ironia

Conform lui Max Brod, Kafka a citit odată cu voce tare primul capitol din Procesul prietenilor săi și nu s-a putut abține să nu râdă împreună cu ei. Deși multe interpretări critice ignoră latura comică a operei kafkiene, pierzându-se în argumente religioase, psihoanalitice sau politice, umorul lui Kafka merită totuși studiat. Walter H. Sokel vorbește de o « ironie tragică » la Kafka, adică de o tragicomedie. În schimb, Milan Kundera consideră că în opera kafkiană cele două entități, comicul și tragicul, nu se contrabalansează sau nuanțează reciproc, ca în cazul lui Shakespeare, ci prima o ucide pe a doua « din fașă », nepermițându-le personajelor să găsească consolarea nici măcar în măreția tragicului.

Personaje comice

Mulți din protagoniștii operelor lui Kafka stârnesc râsul prin statornicia cu care rămân fideli unor idealuri mărunte, inadecvate și nefolositoare în lumea absurdă în care plonjează. Samsa nu se poate gândi în dimineața fatidică a transformării, decât la slujba sa și la faptul că a întârziat. K. dinCastelul intră de bună voie într-un imbroglio fără rezolvare, fiind mult prea încrezător în abilitatea lui de a înțelege sistemul birocratic și de a convinge femei precum Frieda, birtășița, Olga sau Pepi să îl admită în cercurile Castelului. Printre perfecționiștii ridicoli se numără și protagonistul dinPrima durere, un trapezist care nu se poate literalmente desprinde de aparatul care l-a consacrat. Pentru că senzația glorioasă de a fi „la înălțime” devine dependență, respectivul călătorește cu trenul doar în compartimentul de bagaje. Eroul Americii este comic pentru modul cum, negăsindu-se încă la vârsta maturității, încearcă să o imite. Ronald D. Gray descrie atitudinea afectată și obsecvioasă a lui Karl Rossman, aflat la prima lui slujbă (cea de liftier), cu termeni precum « bufonerie » și «chaplinesc». (Bibliografia din Wikipedia 🙂 )

DOWNLOAD

Kafka, Franz – Colonia Penitenciara Kafka, Franz – In fata legii Kafka, Franz – La galerie Kafka, Franz – Metamorfoza Kafka, Franz – O dare de seama pentru Academie Kafka, Franz – Procesul Kafka, Franz – Un artist al foamei Kafka, Franz – Un medic de tara Kafka, Franz – Unsprezece feciori Kafka, Franz – Verdictul

Gabriel García Márquez – Povestea tarfelor mele triste si altele

Gabriel García Márquez (n. 6 martie 1927, Aracataca,Columbia) este un redactor și scriitor columbian, care a obținut Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru nuvelă și scurte istorii, unde fantasticul și realul sunt combinate într-o lume liniștită de bogată imaginație, reflectând viața și conflictele unui continent. Este cunoscut de către prieteni dreptGabo. Cel mai cunoscut roman al său este: Cien años de soledad (Un veac de singurătate). Literatura sa se încadrează în paradigma realismului magic.

Copilăria sa este relatată în memoriile sale: Vivir para contarla (Sa trăiești pentru a povesti). În anul 2007 s-a întors în Aracataca, după o absență de 24 ani, pentru a primi omagiul adus în onoarea sa de către guvernul columbian la împlinirea celor 80 ani de viață și 40 de la prima publicare a celei mai cunoscute nuvele: Cien años de soledad (Un veac de singurătate).

În 1936 moare colonelul Nicolás Márquez, motiv pentru care Gabriel García Márquez vine în Sincelejo, Sucre cu părinții săi.  În 1940 studiază primele clase în Colegiul San José(azi Institutul San José), după care călătorește în Zipaquirá și termină ultimii doi ani și bacalaureatul în Liceul Național de Baieți (azi Colegiul Național San Juan Bautista de La Valle), până în 1946. În 1947 se duce în Bogotá cu intenția de a studia Dreptul și Științele Politice în Universitatea Naționala din Columbia, carieră pe care o abandonează pentru a pleca în Cartagena de Indias să lucreze ca reporter la ziarul El Universal, după ce la 9 aprilie 1948 este asasinat liderul popular Jorge Eliécer Gaitán și îi sunt arse câteva din scrierile sale din pensiunea unde locuia.

La sfârșitul anului 1949 revine în Barranquilla unde lucrează ca reporter și columnist la ziarul El Heraldo. La cererea scriitorului Álvaro Mutis, García Márquez se întoarce în Bogotá în 1954 și lucrează ca reporter și critic cinematografic la ziarul El Espectador. În 1958, după ce rămâne o perioadă în Europa, Gabriel Márquez se întoarce în America Latină și rămâne în Venezuela.

În Barranquilla s-a căsătorit cu Mercedes Barcha, care foarte curând i-a dăruit doi băieți: Rodrigo (născut în 1959 în Bogotá) si Gonzalo (născut în Mexic trei ani mai târziu).

În 1960 după triumful revoluției din Cuba se duce în Havana și lucrează pentru agenția de presă creată de guvernul cubanez Presa Latină unde se împrietenește cu Ernesto Guevara.

În 1961 se instalează în New York fiind corespondent la Presa Latina. Decide să se mute în Mexic atunci când exilați cubanezi nu erau de acord cu reportajele sale, iar CIA îl critică și amenință.

În 1967, García Márquez publică cea mai cunoscuta opera a sa: Cien años de soledad (Un veac de singurătate), istorie care povestește trăirile familiei Buendía în imaginarul sat Macondo. Opera este considerată ca aparținând realismului magic.

în 1969 se instalează in Barcelona (Spania) unde trăiește mai mulți ani stabilind legături cu numeroși intelectuali.

Din 1975 locuiește în Mexic, Cartagena de indias, Havana și Paris.

În 1982 primește Premiul Nobel pentru Literatură.

în 1988 este președintele unei grupări editoriale și proprietarul revistei Revista Cambio în Columbia, dar în 2006 își vinde acțiunile.

În 2002 publică autobiografia sa intitulată: Vivir para contarla (A trăi pentru a-ți povesti viața).

În 1981 decide să se retragă în Mexic, unde locuiește și în prezent, datorită persecuțiilor politice din partea guvernului Julio César Turbay Ayala (1978-1982).

La 22 martie 2008 scriitorul columbian Gabriel García Márquez celebrează nunta de aur cu soția sa Mercedes Barcha.

Nuvela „Povestea tarfelor mele triste” este narata de un personaj necunoscut, care se afla intr-un moment al vietii sale in care tot ce ii mai ramane de facut este sa stea si sa astepte inevitabilul: moartea. Ajuns la varsta de 90 de ani, protagonistul este un jurnalist, candva de succes, dar acum cu doar cate un articol publicat saptamanal intr-un ziar local. Tipic pentru un personaj masculin al scriitorului Gabriel Garcia Marquez, protagonistul vorbeste si isi aduce aminte de cele peste  500 de femei cu care a avut relatii de o noapte, dar fara a exista vreuna pe care sa nu o recompenseze ulterior, cu diferite cadouri sau cu bani. Personajul este un barbat in a carui existenta patima, sexualitatea au jucat, inca de cand era copil, un rol precumpanitor, dar trunchiat, reducandu-se la lumea tarfelor: „Niciodata nu m-am cul­cat cu vreo femeie fara s-o platesc, si pe putinele care nu erau de meserie le-am convins prin argumente ori cu de-a sila sa primeasca bani…” si la eternul orgoliu masculin: „Cam pe la douazeci de ani am inceput sa tin un catastif cu numele, varsta, locul si cateva in­semnari privitoare la imprejurarile si la felul in care se petrece totul. Pana la cincizeci de ani, ajunsesem la cinci sute paisprezece femei…”

In ciuda acestor nenumarate relatii acesta ramane un solitar convins, mult prea las pentru a se indragosti si a forma o familie. in ziua cand implineste 90 de ani decide sa isi ofere un cadou, care sa il faca sa se simta din nou tanar: o noapte cu o virgina. Fata pregatita pentru el se dovedeste a fi o adolescenta, inca un copil, si planurile se schimba pe parcursul noptii. El o gaseste dormind si, miscat de frumusetea si inocenta ei, adoarme si el la scurt timp. Aceasta experienta il transforma si protagonistul incepe o relatie ciudata cu tanara prostituata. Desi cei doi nu isi vorbesc niciodata, iar el nici macar nu reuseste sa ii afle numele, iubirea lui pentru ea il intinereste si il readuce la viata. Articolele sale incep sa capete tot mai multa culoare si sa ajunga din nou in centrul atentiei. Ea reuseste sa trezeasca in el amintiri si sentimente, si faptul ca acesta o gaseste tot timpul dormind ii reaprinde imaginatia paralizata de cei 90 de ani care au trecut peste el.

Relatia dintre tanara prostituata si jurnalistul de 90 de ani se materializeaza undeva in imaginatia personajului masculin. Acesta o viziteaza in fiecare seara, ii aduce cadouri, ii decoreaza camera, ii citeste. In tot acest timp fata doarme sau se preface, iar intre cei doi nu se stabileste niciodata un dialog. Totusi protagonistul traieste, in aceste conditii si pentru prima data, dragostea adevarata.

Nuvela „Povestea tarfelor mele triste” are o accentuata amprenta a scriitorului Gabriel Garcia Marquez. In primul rand pentru harul de a trans­figura prin imaginatie realitatea, si apoi pentru modul in care isi construieste personajele. Se poate observa, in majoritatea operelor sale, personajul masculin pentru care sexualitatea joaca un rol deosebit de important, existand mereu acel personaj care isi tine evidenta relatiilor mai mult decat numeroase. Acest fapt vine in contradictie cu firea autorului, care are o casnicie fericita, cu iubita sa din liceu, cu care a sarbatorit in anul 2008 nunta de aur.

In anul 2007, o versiune intitulata „Povestea iubitelor mele triste” a fost publicata in Iran. Desi s-au vandut inca din primele saptamani peste 5000 de exemplare, cartea a fost la scurt timp interzisa. Ministerul Culturii a luat aceasta hotarare in urma mai multor sesizari venite din partea unor conservatori, care erau de parere ca nuvela promoveaza prostitutia.

Pentru cei care insa au reusit sa treaca peste aceste prejudecati „Povestea tarfelor mele triste” a incetat sa fie o poveste dezgustatoare a unui batran cu o dorinta trupeasca arzatoare si a unei prostituate mult prea tanara. Nuvela este, pentru cei care vad arta dincolo de aparente, o poveste de dragoste capabila sa aduca la viata si cel mai amortit si imbatranit suflet. (comentariu literar: de la http://ceascadecultura.ro)

SHARING IS CARING

Garcia Marquez, Gabriel – Povestea tarfelor mele triste

Garcia Marquez, Gabriel – Aventura lui Miguel Littin clandestin in Chile

Garcia Marquez,Gabriel – Dragostea in vremea holerei

Garcia Marquez, Gabriel – Generalul in labirintul sau

Garcia Marquez, Gabriel – Incredibila si trista… (povestiri)

Gabriel Garcia Marquez – Stiri despre o rapire

Gabriel Garcia Marquez – Despre dragoste si alti demoni

Gabriel Garcia Marquez – Douasprezece povestiri calatoare

Garcia Marquez, Gabriel – Un veac de singuratate

Garcia Marquez, Gabriel – Toamna patriarhului

 

 

Lee Child – Killing Floor

 

 

 

Lee Child (născut 1954, Coventry, Anglia), pseudonimul literar al scriitorului britanic Jim Grant. Soția sa, Jane, este Newyorkează și acum amândoi trăiesc în statul New York. Primul său roman, Killing Floor, i-a adus Premiul Anthony pentru „Cel Mai Bun Prim Roman”.

Toate romanele lui Lee Child descriu aventurile unui fost soldat amerian Jack Reacher care colindă SUA.

Recenzia scrisa de  CursedRider

 

„I WAS ARRESTED IN ENO’S DINER. AT TWELVE O’CLOCK. I was eating eggs and drinking coffee. A late breakfast, not lunch. I was wet and tired after a long walk in heavy rain. […] I just sat and watched them. I knew who was in the diner. A cook in back. Two waitresses. Two old men. And me. This operation was for me. I had been in town less than a half hour. The other five had probably been here all their lives.”

EDITORIAL REVIEW: Ex-MP Jack Reacher goes into action to find his brother’s killers, after a series of brutal crimes terrorizes tiny Margrave, Georgia, only to uncover the dark and deadly conspiracy concealed behind the town’s peaceful facade. A first novel.

Este destul de greu să găseşti un thriller modern de calitate într-o lume dominata de pseudo-horror-ul lui Dean Koontz. Recomandarea mea pentru aceste debut critic J este o carte excelentă în domeniu. Romanul de debut al lui Lee Child reprezintă una dintre cele mai inspirate si brutale intrări pe scena thriller-elor moderne. Creând un personaj puternic, veridic şi complex, reuşeşte totuşi să îi confere acea mască unidimensională care prinde atât de bine unui thriller plin de acţiune. După o carieră de succes în poliţia militară americană, Jack Reacher se retrage din acţiune şi porneşte în lungul şi latul Statelor Unite, pentru a-şi redescoperi ţara şi originile (în stilul clasic american al eroului rătăcitor). Dar în felul lui, nimereşte în mijlocul celor mai incredibile situaţii, unde mintea lui analitică, antrenamentul militar şi o violenţă punctiformă şi controlată îl ajută să descopere pe cei mai murdari dintre răufăcători.

Acţiunea este intensă, bine conturată şi fără „plot-holes”. Narată la persoana I, reprezintă o fascinantă călătorie prin mintea şi experienţele justiţiarului perfect, visul oricărui poliţist. Dar asta nu înseamnă că este doar o carte despre faptele de vitejie ale unui erou clasic; mult mai mult, este o imersiune personală într-o viaţă şi experienţă ieşite din comun.

Cartea este prima dintr-un ciclu de (până acum) 16 cărţi. Este scrisă în engleză, dar limbajul modern şi popular în care e scrisă o face accesibilă şi celor cu mai puţine cunoștințe de limbă, care vor să-şi îmbunătățească vocabularul.

 

DOWNLOAD:

Reacher 01 – Killing Floor – Lee Child

Jack Higgins – Pactul cu diavolul

ack Higgins este principalul pseudonim litarar al lui Harry Patterson (n. 27 iulie 1929, Newcastle upon Tyne, Anglia), cunoscut ca un important scriitor de thriller de englez.

A scris peste șaizeci de romane, cele mai multe din ele thrillere. Primul său succes a fost The Eagle Has Landed (Vulturul a aterizat) (1975).

DOWNLOAD:

Higgins, Jack – Pactul cu diavolul

William Peter Blatty – Exorcistul

Şi ieşind el [Iisus] la uscat, l‑a întâmpinat un om din cetate, care avea de mulţi ani demoni… Că de multe ori 7 apucase; şi deşi… se lega cu lanţuri şi cu câtuşi, el sfărâma legăturile… Şi l‑a întrebat Isus, zicând: Cum te cheamă? Zis‑a el: Legion…

LUCA 8: 27‑30

 

DOWNLOAD:

Blatty, William Peter – Exorcistul

Lao Zi – Tao Te Ching – Cartea caii si a virtutii

Lao Zi (chineză: 老子, pinyin: Lǎozǐ; alte variante de transcriere Laozi, Lao Tse, Laotze, numele se traduce prin Bătrânul Maestru) este un filozof chinez, a cărui naștere este cel mai probabil databilă în jurul veacului VI înainte de Hristos. Este figura fondatoare a taoismului și autorul cărții de bază a acestuia, Tao Te Ching – Cartea Căii și a Virtuții (Tao Te King, Dàodéjīng, Chineză tradițională: 道德經 ). Textul însă a fost stabilit, se pare, abia în secolul IV î.Hr.
Lao Zi a lăsat în urma lui imaginea unui personaj extraordinar. Conceput miraculos la trecerea unei comete sau când mama sa a mâncat o prună magică (li, nume de familie care îi este în general atribuit), se naște cu păr alb și barbă, de unde și numele de bătrân (lao)și cu urechi cu lobii foarte lungi – semn de înțelepciune. Arhivar la curtea Zhou este contemporan cu Confucius care îl recunoaște ca maestru și ființă extraordinară; și-a părăsit țara la vârsta de cel puțin 160 de ani, sătul de disensiunile politice. Pleacă spre vest călare pe un bivol; ajuns la frontieră, scrie Cartea Căii și a Virtuții la cererea unui paznic Yin Xi apoi își continuă călătoria. Nimeni nu știe ce a devenit, dar unii cred că nu a murit sau se reîncarnează, reapărând sub diverse forme pentru a transmite Dao.
Consensul cercetătorilor este că Lao Zi nu a existat ca persoană istorică reală.

Conform filosofului Roderick Long, tema din Tao Te Ching este împrumutată de la filosofi confucianiști convinși de laissez faire.

Tao Te Ching (Tao Te King sau Dao De Jing) este un text clasic chinez, scris cam prin 600 î. Hr. și atribuit lui Lao Zi.

Tao-te ching (Clasica despre Tao şi te) este principala sursă de inspiraţie pentru taoismul filozofic (tao-chia). Toate subiectele taoismului sînt împrumutate din Tao-te ching. Cartea însăşi este centrată pe subiecte ca nonacţiunea (wu-wei), vidul (wu), reîntoarcerea (fu).

Titlul poate fi tradus în mai multe moduri, aceasta datorită polisemiei cuvintelor chineze. Textul sacru este alcătuit din două părți (și forma titlului o arată):
Tao/ Dao: înseamnă „calea”, „drumul” , „principiul”, „doctrina” sau pur și simplu „Calea”. Acest termen, utilizat și de alți filozofi chinezi (Confucius, Mencius, Mozi, Han Feizi), semnifică aici partea esențială, primordială a universului.
Dé/ Te: „virtute”, „putere divină”
Particula Jing/Ching arată faptul că lucrarea este „clasică”, „canonică”, adică lucrare importantă, de referință.
Așadar „Tao Te Ching” poate fi tradus prin: „Cartea Drumului către Adevăr”. O altă accepție: „Cartea Drumului și a Virtuților Sale”. (Prin majuscule se subliniază atributul sacru al termenilor).

Cartea conține 5 000 de caractere chinezești, împărțite în 81 capitole.
Sunt tratate concepte ale gândirii chineze antice ca: „Non-acțiunea”, „Calea”, „Întoarcerea”, „Non-existența”. Cartea este o culegere de aforisme, aparent fără legătură între ele. Lipsa viziunii de ansamblu face să se presupună că au contribuit mai mulți autori.
Nu există un obiectiv sau o concluzie finală. Stilul este laconic, aluziv ambiguu și eliptic.

DOWNLOAD

Lao Tze Tao Te King – Cartea Caii si a Virtutii

Francesco Petrarca

Francesco Petrarca (20 iulie 1304, Incisa/ Arezzo – 19 iulie 1374, Arqua/Padova) a fost un scriitor, poet si umanist italian din secolul al XIV-lea, unul din cei mai importanti poeti lirici ai literaturii italiene. In special forma perfecta a sonetelor sale s-a impus si in afara spatiului de limba italiana, influentand lirica europeana („Il Petrarchismo”).

Pe langa cunoasterea profunda a autorilor clasici si a limbii latine, operele sale scrise in „volgare” au jucat un rol precumpanitor in dezvoltarea limbii italiene vorbite intr-o limba literara. Prin convingerea sa asupra stransei legaturi intre cultura clasica si invatatura crestina, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reuneste aceste doua ideale. Alaturi de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renasterii.

Francesco Petrarca s-a nascut pe 20 iulie 1304 in Incisa, in apropiere de Arezzo, fiu al notarului Pietro di ser Parenzo (supranumit Petracco, guelf alb, prieten cu Dante, exilat din Florenta din motive politice). Dupa copilaria petrecuta in Toscana, in 1311 familia se muta la Carpentras, in Franta, aproape de orasul Avignon, unde Petracco spera sa obtina o slujba la curtea papala, care isi avea in acel timp sediul in Avignon. Desi avea inclinatii literare, manifestate precoce in studiul autorilor clasici si in compuneri ocazionale, Francesco este trimis mai intai la Montpellier, apoi la Bologna, pentru a studia Dreptul civil. Dupa moartea tatalui, Petrarca se intoarce la Avignon, unde intra in serviciul Bisericii.

In ziua de 6 aprilie 1327, o intalneste, in biserica Sainte Claire din Avignon, pentru prima data pe Laura (probabil Laure de Noves), pentru care dezvolta o pasiune, devenita legendara prin trainicia si puritatea ei.

In jurul anului 1330, dedicat carierei ecleziastice, devine capelanul cardinalului Giovanni Colonna, ce apartinea unei ilustre si influente familii romane. Intreprinde numeroase calatorii prin Italia, Franta, Olanda si Germania. La Lüttich descopera doua Oratii ale lui Cicero.

Paralel cu formatia sa culturala, se angajeaza si in activitatea politica, initiind campania pentru intoarcerea sediului pontifical de la Avignon la Roma. La Neapole, sub patronajul regelui Robert d’Anjou, organizeaza manifestari literare, in cursul carora citeste din poema eroica „Africa” abia terminata (1340), sustine discutii asupra poeziei, artelor si autorilor clasici. In ziua de 8 aprilie 1341, senatorul Orso dell’Anguillara il incoroneaza ca „Magnus poeta et historicus”. In 1343, in trecere prin Verona, descopera primele 16 carti ale Epistolelor lui Cicero adresate lui Atticus si Brutus Albinus. Aflat in Parma, in ziua de 19 mai 1348 ii parvine vestea mortii lui Laura, in timpul marii epidemii de ciuma care bantuia in vestul Europei. In Florenta, se intalneste in 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era mai de mult in corespondenta. Ambii poeti au contribuit printr-o activitate perseverenta la redescoperirea antichitatii clasice, respingand preceptele scolasticei medievale.

Francesco Petrarca – Fresca de Andrea di Bartolo di Bargilla, ca. 1450, Galleria degli Ufizzi, FlorentaIntre 1353 si 1316 Petrarca traieste in Milano, ca oaspete al lui Giovanni Visconti, arhiepiscop si conducator al orasului. Refugiindu-se de focarele epidemiei de ciuma, il gasim in anii 1361 pana in 1374 in Padova, Venetia si Arqua. Aici isi sfarseste zilele pe 18 iulie 1374. A fost inmormantat in curtea casei parohiale din localitate, mai tarziu osemintele sale fura transferate intr-un cavou de marmora alaturi de biserica. La 5 aprilie 2004 fu comunicat rezultatul analizei craniului conservat in mormant: craniul apartine unei femei, decedata in aceiasi perioada, deci nu poate fi al lui Petrarca.

Downloads

Francesco Petrarca – Italia mea nu sint in stare prin cuvinte

Francesco Petrarca – Poezii

Ah, mi-s infige mina in chica ei, s-o doara! – Francesco Petrarca

Dante Aligheri – Divina Comedie

Durante degli Alighieri (Dante Alighieri) (*29 mai 1265, Florența – †14 septembrie1321, Ravenna), poet și filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitoreuropean din Evul Mediu. 

Divina Comedie (în italiană: Divina Commedia), cea mai celebră operă a lui Dante Alighieri, este totodată una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii universale. Divina Comedie descrie coborîrea lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu și, în fine, ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Deși continuă modul caracteristic al literaturii și stilului medieval (inspirație religioasă, tendință moralizatoare, limbaj bazat pe percepția vizuală și imediată a faptelor), poemul lui Dante tinde către o reprezentare amplă și dramatică a realității, departe de spiritualitatea tipică a epocii sale. Scrisă în dialect toscan, opera a exercitat o influență considerabilă asupra dezvoltării limbii și literaturii italiene. Inițial, Dante și-a intitulat poemul Commedia, în sensul că, după un început dramatic, opera are un final fericit (cum explică autorul însuși într-o scrisoare adresată lui Cangrande della Scala). Atributul de „divina” i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio în biografia sa„Trattatello in laude di Dante”, ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseți artistice, și apare pentru prima dată într-o tipăritură din 1555 a editorului venețian Ludovico Dolce.

Poemul a fost scris de Dante în timpul exilului său între 1304 și 1321, acțiunea este situată de autor în primăvara anului 1300, în săptămâna dinainte de Paște, când Dante înteprinde călătoria în „lumea de dincolo”. Este anul sfânt („Il Grande Giubileo”) instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit jumătatea duratei previzibile a lumii.

Infernul

Dante, rătăcit într-o pădure unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, se trezește la un moment dat înconjurat de o panteră, de un leu și o lupoaică. Cuprins de spaimă, îi vine o umbră în ajutor: este poetul Virgiliu, care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieși din pădure.

Infernul, cântul XXII: Lacul îngheţat al trădării. Desen de Jennifer Strange, Artwork 2003

Împreună coboară prin nouă cercuri concentrice,fiecare cerc fiind ocupat de diverse personaje celebre din istoria omenirii, în funcție de păcatele săvârșite, dar și de personalități contemporane, adversari personali sau persoane disprețuite, trimiși de Dante în Infern pentru a-și ispăși viciile. Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este și centrul pământului. Aici intalnesc de asemenea celebrul cuplu adulterin, Paolo si Francesca, sotia unui macelar care intr-un acces de furie si gelozie ii omoara pe amandoi. Această intamplare ii ofera lui Dante o viziune despre dragoste ca un sentiment ce continua si dupa moarte, aducandu-i in acelasi timp amaraciune pentru iubirea sa neimplinita. Astfel opera capata un caracter romantic, opus curentului tanar renascentist al perioadei istorice. Această parte a călătoriei se termină cu vederea lui Lucifer, chinuit într-un lac înghețat. De aici, vor ieși, urcând pentru a vedea din nou „cerul înstelat”. Călătorind în lumea fantastică morților, Dante duce cu sine toate sentimentele și pasiunile celor vii, trage după el – cum s-a scris – tot pământul.

DOWNLOAD 

01. Cantul I     02. Cantul II    03. Cantul III    04. Cantul IV  05. Cantul V   06. Cantul VI   07. Cantul VII   08. Cantul VIII

09. Cantul IX  10. Cantul X    11. Cantul XI      12. Cantul XII   13. Cantul XIII   14. Cantul XIV